GRĂDINIȚA PUNCT DE COTITURĂ ÎN VIAȚA COPILULUI
“IUBIREA, UN NUTRIENT INDISPENSABIL PENTRU CREŞTEREA EMOŢIONALĂ A COPILULUI“
CE ESTE ŞI CE NU ESTE GRĂDINIŢA?
Cum este privită grădiniţa în România?
alternativă la bonă sau la bunicii care sunt departe;
o casă plină de jucării, cuburi, creioane colorate, păpuşi, care are şi un loc de joacă în aer liber;
locul unde sunt îngrijiţi copiii cât sunt părinţii la serviciu;
o instituţie pentru dezvoltarea timpurie a copilului şi pregătirea lui pentru şcoală, pentru a face alegeri şi pentru a se conforma socialului.
Istoria grădiniţei începe cu Friedrich Frobel, educator de origine germană, care a înfiinţat în 1857 prima grădiniţă din lume, în Blankenburg, Germania. Grădiniţa în viziunea lui lui Frobel însemna “o grădiniţă pentru copii“, locul unde copiii interacţionează cu mediul înconjurător, unde se joacă şi exprimă, unde sunt asistaţi întru dezvoltare, creativitate şi descoperirea de sine. Frobel a promovat ideea ca educatorii să folosească muzica, natura, studiul, poveştile şi jocul liber în interacţiunile cu copiii, a introdus jucăriile creative (cuburi, puzzle) şi a creat conceptul de activitate în cerc sau în grup ca timp şi spaţiu de învăţare pentru copii.
În România se pare că prima grădiniţă a apărut în Transilvania, pe domeniul baronului maghiar Miklos Wesselenyi. Cu toate că în acea perioadă, copiii ţăranilor erau folosiţi la muncile câmpului, nobilul maghiar a încercat să îşi convingă iobagii de pe domeniu de importanţa educaţiei.
In majoritatea ţărilor, grădiniţele fac parte din sistemul preşcolar de educaţie timpurie.
Copiii trebuie încurajaţi să se bucure de vârsta pe care o au, ajutându-i în acelaşi timp şi să îşi dezvolte competenţele.
Dincolo de antropologii şi istorii, de viziuni şi sisteme, nevoi sociale sau familiale, grădiniţa este locul ideal pentru copilărie şi dezvoltare socială, atâta timp, desigur, cât nevoile copilului sunt recunoscute şi respectate.
Cât din ceea ce ne place sau nu ne place la o grădiniţă are legătură cu noi, cu istoria noastră de viaţă, cu năzuinţele noastre, cu proiecţiile pe care le facem pentru viaţa copilului? Cât de bine ne cunoaştem copilul ca temperament şi nevoi? Cum pregătim copiii pentru viitor fără să le limităm prezentul şi propria voinţă?
Suntem de părere că o grădiniță trebuie să pună în centru nevoile de dezvoltare, nevoile sociale și emoționale, precum și nevoile de învățare specifice copiilor.
Grădinița este mai mult decât o clădire. O clădire frumoasă, decorată, solidă și amplasată într-o zonă accesibilă, cu jucării adaptate nevoilor de învățare ale copiilor, cu activități opționale variate, cu materiale de calitate și programă adaptată. Toată echipa unei grădinițe este importanță în viețile copiilor, pentru că fiecare membru ocupă un loc în această relație, în această experiență. Ei interacționează cu copiii în fiecare zi pe holuri, în clase, în curte, la masă. O grădiniță poate fi comparată cu un sat în care fiecare persoană contribuie la felul în care cresc copiii.
Procesul de creștere a unui copil este un proces colectiv. De aceea, când ne gândim la o grădiniță pentru copiii nostri, este important să privim întreaga echipă în ansamblu și setul de valori în care trăiește, și nu doar educatorul sau metoda educațională.
Grădinița este cel mai valoros spațiu social de învățare naturală, de interacțiune, de joacă și educare pentru social. Grădinița este baza socială cea mai profundă pentru creșterea sănătoasă a copilului, un flux continuu. Uneori nu suntem conștienți că toate trăirile pe care le avem ca adulți sunt construite pe această fundație. La această vârstă a grădiniței, copiii trăiesc viața plenar. Dacă lumea din jur este plină de bunătate și frumos, lumea este frumoasă, iar tot ce se va întâmpla mai târziu în viață se va raporta la această vârstă de grădiniță. Acesta va fi frumosul lui.
Aici, copiii se joacă în toate felurile posibile, joaca fiind cel mai complex și valoros model de învățare pentru un copil între doi și șapte ani. Fie că explorează diverse materiale, se joacă de- a pompierii sau constructorii, se ascund sub scară sau în dulapul cu materiale, devin pe rând diverse personaje din povești ascultate sau imaginate, se joacă de-a gătitul, de-a mama și de-a tata, fie că modelează sau pictează, aranjează castanele în șiruri de câte zece, frământă și modelează pâine, aceasta este joaca lor.
În joacă și la joacă, cei mici își dezvoltă și işi exersează empatia, atunci când adulții din jurul lor sunt empatici, iar cei care beneficiază în primul rând sunt colegii lor. Grădinița este procesul de adaptare la o autoritate străină, proces la care contribuie mai mult părintele, prin transferul de încredere pe care îl face prin copil către educator.
Atunci când părintelui nu îi place educatorul și nu poate pune prima cărămidă la construcția relației de încredere, educatorului îi va fi dificil să stabilească o conexiune cu copilul și să construiască la rândul său o relație sigură, deschisă și cooperantă cu acesta.
Grădinița este un loc magic, dar în care nu se face magie!
Grădinița este locul în care copilul descoperă că nu este singur în această viață. Că este unic, dar toți sunt unici în jurul său, iar fiecăruia i se cuvine respect pentru această unicitate. Așadar, grădinița este un antrenament pentru respect, însă este important ca prima experiență a copilului care implică respectul să fie acasă, acesta fiind locul unde îl învață. Cum îl învață? Prin observarea comportamentului părinților, din relația de cuplu a părinților, din calitatea interacțiunilor cu alți adulți, dar cel mai mult din felul în care părinții se raportează la propriul copil.
Când părintele își privește copilul ca pe o ființă egală cu el apare oportunitatea de creștere deopotrivă pentru părinte și copil.
”NU EXISTĂ ÎN STEJAR NIMIC CARE SĂ NU FIE DEJA CONȚINUT ÎN GHINDĂ”